Cap 1.9

Intorc privirea spre baiat, si ma opresc, vazand ca si el a facut acelasi lucru, in fata unuia din blocurile de acolo.

-Ah... zic scurt, intorcand iar privirea in jur, cautand in continuarea cu privirea prin intuneric. Ma las batuta in urmatoarea secunda, gandindu-ma ca doar imaginatia mea o ia razna in seara asta, fiind prima data in locurile astea. Apoi de-abia realizez ceea ce afirma baiatul mai devreme. „Am ajuns.” Drumul fusese mai scurt decat mi-as fi inchipuit. Sau, de fapt, doar mi-am inchipuit ca este scurt, pentru ca dupa ce ridic mana si arunc o privire la ceasul de la mana – da, spre deosebire de restul fetelor, inca purtam un ceas, unul foarte vechi chiar, considerandu-l mult mai convenabil decat un telefon mobil, mai ales in locurile de genul asta – observ ca trecuse destul timp si ca nu era de mirare faptul ca se intunecase deja atat de mult. Ridic putin privirea la blocul la care ne oprisem. Parea destul de pustiu, nici sa nu mai spun ca niciunul din cartierul asta nu parea sa fie un loc in care poate trai cineva. Mai degraba puteau fi considerate vechi bucati ramase din cone stie ce lupta din trecut, carora primaria a uitat sa le puna in fata semne cu „Nu va apropiati! Pericol de prabusire!”.

-Uhm...multumesc pentru astazi. Ma descurc de aici, zise baietelul, lovind timid cu piciorul in asfalt.
Ma uit la el , arcuindu-mi usor o spranceana.

-Glumesti, nu?

-Nu... se uita mirat la mine. Aici stau.

-Si te simti in siguranta dupa ce intri in chestia aia?

Se uita o clipa in spatele sau, la scara blocului, dupa care intoarce privirea spre mine, cu o voce mult mai hotarata si putin incruntat:

-Oricum mai in siguranta decat acolo afara.

Cred ca puteam observa o farama de roseata in obrajii lui fragili. Cand era asa, avea acel aer nevinovat de baietel uitat de catre timp in anii copilariei. Neatins. Nepatat. Copilarie pura. Ceva ce eu nu am avut. O clipa scurta, am simtit un instinct adanc ingropat care vroia in acea clipa sa-si infiga degetele in fata si ochii copilului, sa stearga acel chip angelic din peisaj. Ca si cum ar fi o greseala in desenul pe care tocmai l-am terminat. Ca si cum era ceva ce ma deranja prin delicatetea puerila pe care o emana. M-am cutremurat inauntru-mi din cauza acestei porniri si ochii mi s-au marit, o data cu o inspiratie brusca si adanca, dandu-ma un pas mic in spate.

Imi dau seama imediat insa de ce fac si revin la o mimica normala, neutra, reusind astfel sa alung momentul scurt in care si pe fata lui aparu un semn de intrebare. Nu aveam nevoie sa explic acum unui copil pe care a trebuit sa-l conduc acasa de ce gandurile mele sunt atat de bizare. Macar de-ar fi existat vre-un termen medical complex care sa rezume totul.

-Haide, ii zic, intrand in scara blocului acela, hotarata sa-mi duc opera de caritate pana la sfarsit, ca si cum m-as asigura ca se adauga in lista de lucruri bune si lucruri rele din viata mea. Oare chiar asa de mica era lista cea buna, incat trebuia sa am siguranta ca fapta aceasta este trecuta acolo?

Il aud protestand in spatele meu, insa nu ma chinuiesc sa incerc sa inteleg ce spune.


-Stai, aud in momentul in care ajunse in dreptul meu, undeva pe la jumataea holului in care intrasem. Aici.

Inainte ca eu sa intorc privirea si sa apuc sa fac doi pasi inapoi, pentru a ajunge in dreptul acela, el deja apasa pe clanta si cu un scartait intra in apartament, facandu-mi semn.

-Sunt eu, mama, nu-ti face griji! il aud tipand dintr-una din camere, probabil in care intra sa lase punga cu care venise din parc si din cauza careia, de fapt, eram eu azi aici.

Ma apropii si fac doar cativa pasi pe hol, cat sa pot inchide usa in spatele meu. Spatiul era mic, chiar mai mic decat ma asteptam din afara apartamentului, care in ochii mei parea mai mult o garsoniera. Un albastru pal si sec colora peretii, din loc in loc varul fiind cazut si lasa la vedere albul de dedesub. Pe jos nu era nimic altceva decat un linoleu bej care parea sa se intinda asa prin toata casa, destul de prectic dupa parerea mea. O singura pereche de incalaminte la usa, niste pantofi de dama cu un toc elegant si cu varful putin ascutit, stateau curatati si lustruiti, parca asteptandu-si nerabdatori purtatoarea. Pasesc putin inainte, pentru a da intr-o camera mai spatiosa, care parea sa acopere majoritatea spatiului apartamentului. O masuta veche de cafea in mijloc, o canapea maronie langa ea, si in rest multe cutii uzate si tocite cu diverse lucruri in ele, insa acestea aranjate si impachetate frumos, reusind sa creezi sentimentul de loc ingrijit, desi se vedea ca cineva avu doar o tentativa de a curata locuinta. Incercam sa dau de baiat, si deja aveam impresia ca de fapt acesta este doar un miraj si ca la urmatorul pas, apartamentul cel mic se va transforma in fata mea intr-o casa incapatoare si spatioasa, cu foarte multe usi in stanga si in dreapta in care ar fi putut pasi baiatul mai devreme. Zaresc o usa in capatul celalat al livingului, care parea sa dea intr-un balcon. Usa era pe jumatate deschisa, iar dintr-acolo se putea auzi zumzaitul unei melodii de ambianta, din cand in cand bruiata de reclamele de la radio. Renunt la ideea de a merge pana acolo si pasesc in continuare de-a lungul holului, in sparanta sa dau de copil curand. Sincer, nici macar nu stiu de ce mai stateam, in loc sa fac deja cale intoarsa spre casa. Cred ca pana acum opera mea de cariatate era cu siguranta trecuta pe lista aceea. Probabil insa curiozitatea mea nestapanita ma mai tinea aici.