Cap 1.8

Ma opresc usor, pentru a nu opri melodia mersului brusc, si ma uit mirata spre baietel.

-Ce e?

-Nu putem s-o luam pe-acolo.

Ma uit din nou in fata, in directia in care mergeam, si observ ceva ce prima data, din neatentie sau prezenta altor ganduri, nu observasem: cateva umbre spre orizontul strazii, la lumina unui stalp de iluminare singur, care palpaia timid langa galagia si rasul brutal al acelor barbati.

-Ce propui? intreb, fara sa imi schimb privirea, acum fiind cu siguranta de acord cu baiatul ca nu putem sa o luam pe-acolo. Teoretic, putem. Nu ne-a lipit nimeni brusc picioarele de locul in care stam. Nu ma consider lasa, ci doar nu proasta. Nu risc prosteste, stiu sa-mi calculez sansele si nu ma avant in necazuri care imi depasesc limitele atat incat sa nu stiu dinainte deznodamantul - care, bineinteles, vreau sa-l vad favorabil. Evident nu eram nicidecum puternica fizic si nici nu lasam macar impresia asta - opusul ei, chiar. Cu Nick fusese altceva. Nici in cazul lor nu puteam spune ca as fi castigat la orice ar fi implicat forta bruta, dar ei nu erau decat niste copii alintati de liceu, care incearca sa fie smecherasi. Trebuie doar sa te joci putin cu mintea lor de feline speriate si poti sa-i transformi din lei in pisici domestice care nu stiu nici macar sa aterizeze in picioare.

Insa la cei din fata noastra nu cred ca mai aveau macar farama de minte cu care sa te joci prin cuvinte, ci doar instincte animalice, plus multe beri in corp.

-Vino pe-aici. Ei sunt mereu acolo, zise, si-mi arata cu degetul spre stanga noastra, pe o alee laturnica, mult mai intunecata si mai ingusta ca drumul principal pe care mergeam acum.

Dar pana la urma urmei, oricum suntem intr-unul din cele mai rau-famate cartiere ale orasului, dupa lasarea intunericului si singura sursa de iluminare publica este un felinar care palpaie deasupra capetelor unor betivi notorii. Ce mai conteaza acum daca o luam pe-acolo?

Pornim asadar intr-acolo, eu urmandu-l indeaproape pe baietel, care parea atent in jurul sau, dar oarecum mult mai in largul lui decat era in parc. Probabil locuieste de cand se stie prin zona asta, asta nefiind mai mult decat un drum obisnuit pentru el, pe care il parcurge zi de zi.

Dupa cateva colturi de blocuri, iesim intr-o zona mai deschisa, asemanator unui cartier mic, incercuit de blocurile putin mai inalte decat cele din primul plan. Cateva palcuri de iarba uscata si ingalbenita inconjurau cladirile vechi, care stateau sa cada. Imi imaginam in acel moment ce s-ar intampla daca ar avea loc un cutremur. Probabil gandurile de genul se evita de obicei, pentru a nu atrage – cum se zice – evenimentele rele. Nu cred ca o minte sanatoasa s-ar gandi prima data la asta cand ar vedea peisajul trist din fata mea. Cel putin nu fiind atat de curioasa, incat sa nu o deranjeze sa se intample asta, atata timp cat ii satisface curiozitatea.

Ramasesem o clipa cu privirea atintita spre peisajul dezolant din fata mea, cu propriile ganduri sapand tunele prin minte, cand de-odata apare sentimentul ca sunt privita. Ma uit putin in jur brusc, parca trezita din visare, mergand in continuare incet in urma baiatului, dar mijindu-mi ochii, incercand sa tai intunericul cu privirea si sa vad in jur, dupa fiecare colt in parte, cautand parca pe cineva. Sentimentul se intensifica, si nu era deloc placut. Ca si cum ai lua un fior trecut pe sira spinarii si il intensifici de 50 de ori in aceeasi clipa. Prima data am crezut ca am fost urmariti de catre unul dintre acei barbati pe care am incercat sa-i evitam, luand-o pe scurtaturile cunoscute de copil. Dar nu, nu puteam sa am un asa sentiment de infiorare din cauza prezentei unuia dintre ei; nu m-au impresionat in nici un fel, nu m-au marcat si nici nu m-au speriat. Indiferenta si simplu gand rational ca e bine sa-i evitam; acestea m-au facut sa urmam alt drum, nimic mai mult.

-Am ajuns.