Cap 1.91

In capatul acelui hol scurt, la nici doi metri in fata mea - nici nu cred ca mersesem pana aici mai mult de 3 metri de cand intrasem, in linie dreapta - o usa intre-deschisa, de unde se putea observa lumina palida a unei lumanari. Probabil acolo electricitatea nu mai ajunse; de fapt, acel living era singurul loc luminat de electricitate, din mijlocul tavanului, unde un candelabru trona, unul dintr-acela cum numai la muzeele de lucruri antice poti vedea. Impresionant un astfel de lucru intr-un apartament asa modest.

Exact in dreapta locului in care eram eu acum, observ o alta usa, la fel, intre-deschisa. Puteam zari in aceasta, care era bucataria, pe baiat, scotocind prin sertare si preparand ceva, probabil o masa cu ce putea gasi si ceva din ce cumparase. Dar camera din capat imi atragea atentia intr-un mod bizar, de parca ma invita inauntru. Am mai aruncat o privirea spre bucatarie, apoi spre capatul holului, dupa care am pasit incet intr-acolo.

Crapatura usii lasa loc luminii palide si usor timida a lumanarii, care parea motivul pentru care eu eram asa atrasa sa vad ce este inuntru. Un sanctuar in mijlocul desertului, probabil in mintea mea. Si oare ce ma asteptam sa gasesc in acest sanctuar? Bineinteles, o creatura mirifica, o zeitate, ceva care sa poata raspunde la intrebarile la care oamenii de rand nici macar nu indraznesc sa se gandeasca. Fascinatia mea parea obsesiv de ciudata si, probabil, venind din mintea cuiva cu probleme psihice serioase. Lumea imaginara din mintea mea nu era, insa, decat realitatea. Era aceeasi lume cu cea pe care o vedeau toti, numai ca eu o analizam din alte puncte de vedere, si astfel, imaginea devenea diferita in ochii mei.

De mai mult de doi pasi nu am avut nevoie pentru a ajunge exact in tocul usii, impingand usor lemnul acesteia cu mana, nu mult, dar suficient cat sa ma strecor inauntru. Aici, observ si alte doua piese de mobilier din apartament care nu pareau a fi la locurile lor intr-un astfel de mediu. Un pat destul de incapator, dintr-un lemn inchis la culoare - abanos, banuiam eu - si cufarul de la picioarele acestuia, din acelasi lemn, ce parea vechi si insuficient de rezistent, dar neprafuit si avand aranjata frumos pe el o esarfa lata, de un rosu aprins.

Din locul in care ma aflam acum nu putea sa-i vad chipul persoanei din pat, aceasta avand capul intors usor in cealalta directie, si anume spre fereastra. Draperiile erau trase; nu ca ar fi fost vre-un felinar aprins afara care sa deranjeze cu lumina sa. Pasesc tacuta, intr-un ritm incetinit de atmosfera aceea de intuneric si necunoscutul ce ma atragea intr-un mod bizar.

Intotdeauna am fost o persoana curioasa, dar mereu am reusit sa aflu tot ce doream prin alte medote care sa nu-mi arate aceasta ... slabiciune. Acum eram ca pisica ce zareste un lucru stralucitor in zarea indepartata si neexplorata, si fara sa gandeasca sau sa se asigure, se avanta intr-acolo, fermecata - asta aveam sa-mi dau seama mult mai tarziu, acasa fiind.

Imi ramasese in minte chipul baietelului din camera alaturata cand imi spuse in parc, cu zambetul sau pe chip, ca nu se poate intoarce acasa fara nimic. Vroiam sa stiu pentru ce plecase el asa hotarat in oras, pentru ce s-a zbatut in fata celor care stia ca nu ar avea sanse sa-i invinga, pentru ce s-a riscat la o ora asa de tarzie, o viata asa de tanara si frageda ca a lui sa iasa pe strazi, cu un scop precis in minte. Stiu ca nu suna normal, dar pur si simplu vroiam sa inteleg acel sentiment. Ma iritase prea mult zambetul lui simplu si sincer incat sa nu imi doresc sa o vad macar pe fiinta care il aministreaza.

Ajung la picioarele patului, intr-o parte, in timp ce lumanarea inca palpaia tacuta pe noptiera, si femeia parea sa nu fi observat inca prezenta mea. Apropii mana, atingand usor cu varful degetelor asternutul patului. Am fost mereu de parere ca cu o astfel de atingere, aproape insesizabila, profiti la maxim de simtul tau tactil, putand sa observi in modul acesta detalii ale texturii ce altfel ar fi imposibil.

Femeia din pat se misca incet, intorcandu-se in lumina palida cu fata spre mine, abia tinandu-si ochii deschisi. Am ramas blocata pentru un moment; nu stiu ce gandisem pana atunci de intrasem in camera, dar acum sigur nu parea o idee buna, nici macar logica. Ce motiv aveam sa fiu acolo?

- Imi cer scuze, eu... ma fastacesc putin pe loc, miscandu-mi incontinuu privirea in jur, parca incercand sa gaasesc motivul venirii mele aici. Imi pare rau daca v-am deranjat din odihna... a fost o greseala, zic grabita si incurcata, in timp ce incercam sa imi fac drum spre usa.

- Stai...

Vocea aceea ce nu putea fi ignorata m-a facut din nou sa raman pe loc, inghetata. Bizar, pentru ca tonul nu era nicidecum rastit, ba din contra; slabit, abia auzit, pierdut chiar pana la terminatrea unui cuvant atat de simplu si scurt. Ma intorc incet, in timp ce aceeasi voce blanda continua:

- Imi aduci, te rog, un pahar cu apa?

Intorc capul confuza, de parca cine stie ce-mi ceruse, dupa care reusesc sa rostesc un:

- S-sigur. Imadiat, dupa care dispar pe hol, afara din camera, si apoi imediat in bucatarie, oprindu-ma deasupra chiuvetei, privind in gol in peretele din fata mea, spijinindu-ma cu mainile pe marginea dulapului.

Baiatul era inca acolo, aranjand ceva intr-unul din sertare. Intoarse capul spre mine mirat.

- Ce ai patit? intreaba cu niste ochi mari.

- N-nimic. Uhm... mama... mama ta vrea niste apa.

- Mama? Ai vorbit cu ea? intreaba el, putin alarmat.

- Da... Nu. Adica, mi-a zis sa-i aduc un pahar de apa.

- Ah... rasufla el usurat. Asta e ceva. De obicei, este foarte speriata cand este in casa o persoana pe care nu o cunoaste. Nu reactioneaza bine. Sophie facu ochii mari, inghitind in sec. Gandul ii fugi acum la ce s-ar fi putut intampla in modul in care intrase ea in camera.

---- to be continued

Cap 1.9

Intorc privirea spre baiat, si ma opresc, vazand ca si el a facut acelasi lucru, in fata unuia din blocurile de acolo.

-Ah... zic scurt, intorcand iar privirea in jur, cautand in continuarea cu privirea prin intuneric. Ma las batuta in urmatoarea secunda, gandindu-ma ca doar imaginatia mea o ia razna in seara asta, fiind prima data in locurile astea. Apoi de-abia realizez ceea ce afirma baiatul mai devreme. „Am ajuns.” Drumul fusese mai scurt decat mi-as fi inchipuit. Sau, de fapt, doar mi-am inchipuit ca este scurt, pentru ca dupa ce ridic mana si arunc o privire la ceasul de la mana – da, spre deosebire de restul fetelor, inca purtam un ceas, unul foarte vechi chiar, considerandu-l mult mai convenabil decat un telefon mobil, mai ales in locurile de genul asta – observ ca trecuse destul timp si ca nu era de mirare faptul ca se intunecase deja atat de mult. Ridic putin privirea la blocul la care ne oprisem. Parea destul de pustiu, nici sa nu mai spun ca niciunul din cartierul asta nu parea sa fie un loc in care poate trai cineva. Mai degraba puteau fi considerate vechi bucati ramase din cone stie ce lupta din trecut, carora primaria a uitat sa le puna in fata semne cu „Nu va apropiati! Pericol de prabusire!”.

-Uhm...multumesc pentru astazi. Ma descurc de aici, zise baietelul, lovind timid cu piciorul in asfalt.
Ma uit la el , arcuindu-mi usor o spranceana.

-Glumesti, nu?

-Nu... se uita mirat la mine. Aici stau.

-Si te simti in siguranta dupa ce intri in chestia aia?

Se uita o clipa in spatele sau, la scara blocului, dupa care intoarce privirea spre mine, cu o voce mult mai hotarata si putin incruntat:

-Oricum mai in siguranta decat acolo afara.

Cred ca puteam observa o farama de roseata in obrajii lui fragili. Cand era asa, avea acel aer nevinovat de baietel uitat de catre timp in anii copilariei. Neatins. Nepatat. Copilarie pura. Ceva ce eu nu am avut. O clipa scurta, am simtit un instinct adanc ingropat care vroia in acea clipa sa-si infiga degetele in fata si ochii copilului, sa stearga acel chip angelic din peisaj. Ca si cum ar fi o greseala in desenul pe care tocmai l-am terminat. Ca si cum era ceva ce ma deranja prin delicatetea puerila pe care o emana. M-am cutremurat inauntru-mi din cauza acestei porniri si ochii mi s-au marit, o data cu o inspiratie brusca si adanca, dandu-ma un pas mic in spate.

Imi dau seama imediat insa de ce fac si revin la o mimica normala, neutra, reusind astfel sa alung momentul scurt in care si pe fata lui aparu un semn de intrebare. Nu aveam nevoie sa explic acum unui copil pe care a trebuit sa-l conduc acasa de ce gandurile mele sunt atat de bizare. Macar de-ar fi existat vre-un termen medical complex care sa rezume totul.

-Haide, ii zic, intrand in scara blocului acela, hotarata sa-mi duc opera de caritate pana la sfarsit, ca si cum m-as asigura ca se adauga in lista de lucruri bune si lucruri rele din viata mea. Oare chiar asa de mica era lista cea buna, incat trebuia sa am siguranta ca fapta aceasta este trecuta acolo?

Il aud protestand in spatele meu, insa nu ma chinuiesc sa incerc sa inteleg ce spune.


-Stai, aud in momentul in care ajunse in dreptul meu, undeva pe la jumataea holului in care intrasem. Aici.

Inainte ca eu sa intorc privirea si sa apuc sa fac doi pasi inapoi, pentru a ajunge in dreptul acela, el deja apasa pe clanta si cu un scartait intra in apartament, facandu-mi semn.

-Sunt eu, mama, nu-ti face griji! il aud tipand dintr-una din camere, probabil in care intra sa lase punga cu care venise din parc si din cauza careia, de fapt, eram eu azi aici.

Ma apropii si fac doar cativa pasi pe hol, cat sa pot inchide usa in spatele meu. Spatiul era mic, chiar mai mic decat ma asteptam din afara apartamentului, care in ochii mei parea mai mult o garsoniera. Un albastru pal si sec colora peretii, din loc in loc varul fiind cazut si lasa la vedere albul de dedesub. Pe jos nu era nimic altceva decat un linoleu bej care parea sa se intinda asa prin toata casa, destul de prectic dupa parerea mea. O singura pereche de incalaminte la usa, niste pantofi de dama cu un toc elegant si cu varful putin ascutit, stateau curatati si lustruiti, parca asteptandu-si nerabdatori purtatoarea. Pasesc putin inainte, pentru a da intr-o camera mai spatiosa, care parea sa acopere majoritatea spatiului apartamentului. O masuta veche de cafea in mijloc, o canapea maronie langa ea, si in rest multe cutii uzate si tocite cu diverse lucruri in ele, insa acestea aranjate si impachetate frumos, reusind sa creezi sentimentul de loc ingrijit, desi se vedea ca cineva avu doar o tentativa de a curata locuinta. Incercam sa dau de baiat, si deja aveam impresia ca de fapt acesta este doar un miraj si ca la urmatorul pas, apartamentul cel mic se va transforma in fata mea intr-o casa incapatoare si spatioasa, cu foarte multe usi in stanga si in dreapta in care ar fi putut pasi baiatul mai devreme. Zaresc o usa in capatul celalat al livingului, care parea sa dea intr-un balcon. Usa era pe jumatate deschisa, iar dintr-acolo se putea auzi zumzaitul unei melodii de ambianta, din cand in cand bruiata de reclamele de la radio. Renunt la ideea de a merge pana acolo si pasesc in continuare de-a lungul holului, in sparanta sa dau de copil curand. Sincer, nici macar nu stiu de ce mai stateam, in loc sa fac deja cale intoarsa spre casa. Cred ca pana acum opera mea de cariatate era cu siguranta trecuta pe lista aceea. Probabil insa curiozitatea mea nestapanita ma mai tinea aici.

Cap 1.8

Ma opresc usor, pentru a nu opri melodia mersului brusc, si ma uit mirata spre baietel.

-Ce e?

-Nu putem s-o luam pe-acolo.

Ma uit din nou in fata, in directia in care mergeam, si observ ceva ce prima data, din neatentie sau prezenta altor ganduri, nu observasem: cateva umbre spre orizontul strazii, la lumina unui stalp de iluminare singur, care palpaia timid langa galagia si rasul brutal al acelor barbati.

-Ce propui? intreb, fara sa imi schimb privirea, acum fiind cu siguranta de acord cu baiatul ca nu putem sa o luam pe-acolo. Teoretic, putem. Nu ne-a lipit nimeni brusc picioarele de locul in care stam. Nu ma consider lasa, ci doar nu proasta. Nu risc prosteste, stiu sa-mi calculez sansele si nu ma avant in necazuri care imi depasesc limitele atat incat sa nu stiu dinainte deznodamantul - care, bineinteles, vreau sa-l vad favorabil. Evident nu eram nicidecum puternica fizic si nici nu lasam macar impresia asta - opusul ei, chiar. Cu Nick fusese altceva. Nici in cazul lor nu puteam spune ca as fi castigat la orice ar fi implicat forta bruta, dar ei nu erau decat niste copii alintati de liceu, care incearca sa fie smecherasi. Trebuie doar sa te joci putin cu mintea lor de feline speriate si poti sa-i transformi din lei in pisici domestice care nu stiu nici macar sa aterizeze in picioare.

Insa la cei din fata noastra nu cred ca mai aveau macar farama de minte cu care sa te joci prin cuvinte, ci doar instincte animalice, plus multe beri in corp.

-Vino pe-aici. Ei sunt mereu acolo, zise, si-mi arata cu degetul spre stanga noastra, pe o alee laturnica, mult mai intunecata si mai ingusta ca drumul principal pe care mergeam acum.

Dar pana la urma urmei, oricum suntem intr-unul din cele mai rau-famate cartiere ale orasului, dupa lasarea intunericului si singura sursa de iluminare publica este un felinar care palpaie deasupra capetelor unor betivi notorii. Ce mai conteaza acum daca o luam pe-acolo?

Pornim asadar intr-acolo, eu urmandu-l indeaproape pe baietel, care parea atent in jurul sau, dar oarecum mult mai in largul lui decat era in parc. Probabil locuieste de cand se stie prin zona asta, asta nefiind mai mult decat un drum obisnuit pentru el, pe care il parcurge zi de zi.

Dupa cateva colturi de blocuri, iesim intr-o zona mai deschisa, asemanator unui cartier mic, incercuit de blocurile putin mai inalte decat cele din primul plan. Cateva palcuri de iarba uscata si ingalbenita inconjurau cladirile vechi, care stateau sa cada. Imi imaginam in acel moment ce s-ar intampla daca ar avea loc un cutremur. Probabil gandurile de genul se evita de obicei, pentru a nu atrage – cum se zice – evenimentele rele. Nu cred ca o minte sanatoasa s-ar gandi prima data la asta cand ar vedea peisajul trist din fata mea. Cel putin nu fiind atat de curioasa, incat sa nu o deranjeze sa se intample asta, atata timp cat ii satisface curiozitatea.

Ramasesem o clipa cu privirea atintita spre peisajul dezolant din fata mea, cu propriile ganduri sapand tunele prin minte, cand de-odata apare sentimentul ca sunt privita. Ma uit putin in jur brusc, parca trezita din visare, mergand in continuare incet in urma baiatului, dar mijindu-mi ochii, incercand sa tai intunericul cu privirea si sa vad in jur, dupa fiecare colt in parte, cautand parca pe cineva. Sentimentul se intensifica, si nu era deloc placut. Ca si cum ai lua un fior trecut pe sira spinarii si il intensifici de 50 de ori in aceeasi clipa. Prima data am crezut ca am fost urmariti de catre unul dintre acei barbati pe care am incercat sa-i evitam, luand-o pe scurtaturile cunoscute de copil. Dar nu, nu puteam sa am un asa sentiment de infiorare din cauza prezentei unuia dintre ei; nu m-au impresionat in nici un fel, nu m-au marcat si nici nu m-au speriat. Indiferenta si simplu gand rational ca e bine sa-i evitam; acestea m-au facut sa urmam alt drum, nimic mai mult.

-Am ajuns.

Cap 1.7

Am ajuns la marginea parcului destul de repede in acel ritm oarecum grabit. Mi-ar fi placut sa mai pierd putin timpul prin parc, pentru a vedea cu ce isi ocupa timpul gasca de asa-zisi smecherasi de care se auzea in liceu, insa nu avem nici chef, si nici cum, avand in vedere ca -desi nu-mi pasa in mod special de ce se intampla cu el - trebuia sa duc o posibila prada departe de pradator. Ma opresc pe trotuarul imediat parcului, aruncand o privire pe strada. Chiar pierdusem destul timp pe-acolo - nu prea mai parea ca acest oras sa fie ocupat de vre-un fel de viata. Pur si simplu totul era nemiscat; se observa vag in zare, pe bulevard, cate o lumina trecatoare de la putinele masini care circulau atunci.

- Unde stai? intreb de-odata, cu privirea atintita spre baietelul de langa mine. Se oprise in dreapta mea, acum uitandu-se o clipa la mine mirat, lucru care ma facu sa-mi dau seama ca nu avea de gand sa raspunda, atata timp cat nu va intelege despre ce vorbesc. Inspir adanc si-mi dau ochii peste cap, inainte sa continui.

- Trebuie sa te duc acasa.

In loc sa-l lamureasca ce am zis, statea acolo in continuare, uitandu-se mirat la mine, intr-un mod oarecum speriat.
O miscare a mea din ochii il facu parca sa se trezeasca din acea visare in care intrase si tresari imediat:

- Ah... uhm... in partea veche a orasului, ezita el, privind in acea directie.

Nu parea atat de speriat pe cat credeam ca ar fi in aceasta situatie, ceea ce ma facu sa cred ca nu e prima data cand trece printr-o situatie de genul acesta sau ca nu e prima zi care se termina inainte ca el sa fi ajuns acasa, unde - teoretic - este in siguranta.

- Haide, se face tarziu si n-am chef sa pierd timpul pe strazi, cand am alte lucruri mai bune de facut, pornesc spre strada goala, luand directia indicata, vorbind pe final mai mult pentru mine.

Nu statu pe ganduri si porni si el brusc pe langa mine, cu pasul la fel de grabit. Ii simteam privirea atintindu-ma din cand in cand prin intunericul in care se lasase o liniste mediocra. Aerul nu era lipsit de greutate, dar nici nu puteai simti vreo tensiune in el. Era pur si simplu... respirabil. Sau faptul ca parcursesem astfel de drumuri de alte zeci de ori inainte de acesta ma facuse pe mine imuna la sentimentul de greata si repugnanta pe care il provoca de obicei aburul acela de dupa o ploaie de toamna, combinat cu poluarea din aerul orasului.


Nu stiam sigur daca ploaia se oprise de tot sau nu. Parea ca intram intr-o panza de chimicale cu fiecare pas pe care il faceam catre partea asta a orasului. Era cea mai aproape de zona industriala, ceea ce o facea automat si cea in care te-ai fi asteptat cel mai putin sa locuiasca cineva. Dar blocuri erau. Pe fiecare strada, care parea sa piarda cate un centimetru din latime cu fiecare pas pe care il faceam inainte, erau blocuri de maxim 4 etaje, aglomerate unul langa altul, unele lipite intre ele chiar, fiecare lasand cate o alee care sa duca dupa cateva colturi la stanga si la dreapta intr-o infundatura. Treceam pe langa toate, aruncandu-i privirea la fiecare dintre ele pana in intunericul din capat, nereusind sa nu ma gandesc la faptul ca pareau a fi locurile ideale pentru o crima sau un viol.

-Stai.

Cap 1.6

Intorc capul dupa ei, pentru a ma asigura ca nu vom mai avea placerea in seara asta sa le suportam prezenta. Nick parea sa nu mai aiba niciun gand sa se intoarca, grabind chiar pasul spre cealalalt capat al parcului. Imi reintorc capul in pozitie normala, inchizand o clipa ochii si oftez. Ma indrept spre locul in care au zburat foliile cu medicamente, le ridic si i le duc baietelului, care se ridicase deja, si incerca fara succes sa se stearga de noroiul de pe pantaloni si de pe spate.

Cand isi dadu seama ca venisem spre el, se indrepta brusc, privindu-ma cu ochii mari.

- Uite, ii intind medicamentele recuperate. El ezita o clipa, dupa care le lua, punandu-le inapoi in punga, pe care renunta sa o mai tina intr-o mana, impaturind-o frumos in jurul lucrurilor din ea si tinand-o in brate.

- Multumesc, rosti timid, facand o pauza, dar ma descurcam si singur, sa stii! schimba imediat tonul cu unul plin de mandrie.



Daca nu as fi fost martora la faza asta inca de la inceput, as fi putut jura ca facuse ceva si ii provocase pe acei baieti sa se ia de el, la modul in care se comporta.

- Cum zici tu, spun pe un ton indolent, intre timp varandu-mi mainile in buzunar, si deja pasind in directia in care pornisem initial, si anume spre casa. Se vor intoarce pe-aici in seara asta, nu mai pierde timpul si misca-te, spun fara sa ma opresc si fara sa ma uit in spate pentru a vedea daca are de gand sau nu sa ma urmeze. Banuiesc ca ezita o clipa, pentru ca de-abia mai tarziu aud pasii lui pe aleea uda apropiindu-se din ce in ce mai putin grabiti spre mine, intrand in ritm normal atunci cand era undeva in spatele meu. Insa nu scoase niciun sunet.

Linistea era apasatoare in noapte, dar nu ma deranja. Puteam sa-i aud pasii in spatele meu datorita pavimentului plouat, deci inca ma urma. Eram multumita oarecum ca se conforma fara sa mai comenteze, desi nu m-ar fi mirat daca o facea.

- Daca nu vrei sa ai iar probleme cu ei, tine pasul, spun fara sa intorc privirea si pe un ton normal, nefiind sigura la inceput daca ma auzi. Dar confirmarea veni fara intarziere; ii aud pasii grabindu-se pe pavajul aleei, ajungand acum in dreptul meu, acum eu reusind sa-l observ cu coada ochiului cum merge cat poate de grabit, cu privirea in pamant. Chiar si in acel intuneric si cu pozitia in care se afla capul lui, se putea observa o roseata in obrajii lui de copil.