Cap 1.2

Acum priveam absenta in jur, cum lumea trecea grabita, majoritatea incercand sa se fereasca cum si cu ce poate mai bine de ploaia marunta. Eu ma udasem putin deja, dar nu-mi pasa. Imi placea sa stau acolo, desi nu era nimic interesant de vazut, auzit sau facut. Casc incet, neobservabil, gura fiindu-mi in continuare acoperita de gulerul hanoracului, iar ochii lacrimandu-mi usor.

- De ce plangi?

Intorc capul doar putin, cand aud acel glas ce parea a fi aproape de copil. Nu observasem ca undeva putin in drepta mea, un baietel, nu mai mare de vreo 9 ani, zic eu, statea drept, in picioare, privind spre mine curios, cu un zambet senin si nevinovat, zambet ce numai un copil de varsta lui il mai poate avea. Tinea in mana o punga, stransa bine, iar in cealalta, cel mai probabil, bani, fiind trimis sa ia ceva, dupa parerea mea in acele momente. Nu am schitat nici un gest timp de cateva secunde, ca si cum inca incercam sa-mi dau seama de ce acea intrebare.

- Nu plang, raspund scurt dupa cateva secunde, intorcand capul in alta parte, gandindu-ma ca asa copilul isi va continua drumul si ma va lasa in pace.

Bineinteles, cum ziua aceea parca vroia in continuu sa nu-mi permita sa stau singura, linstita cateva momente, nu dupa mult timp iar aud acelasi glas senin, care parea doar din auzite cautator de raspunsuri:

- De ce stai singura?

Am ridicat sprancele cu o usoara urma de uimire, reorientandu-mi privirea spre acel baietel.



- Nu ar trebui sa te duci acasa? zic eu, uitandu-ma oarecum plictisita spre el. Desi nu s-ar fi zis, imi atrasese atentia inca de prima data privirea acestui baietel. Nu cred ca observasem pana in urmatoarele secunde ca ochii lui, de un albastru purpuriu semanau destul de mult cu ai meu. Bineinteles, la mine nu se mai aduga pe langa ochi, si trasaturile inocente specifice celor de varsta lui si pe care eu le-am pierdut in timp, fara sa realizez chiar.

Se incrunta usor, scotand limba o clipa la mine cu cea mai reusita strambatura a sa:

- Doar pentru ca esti cu putin mai mare, nu ai de ce sa faci pe desteapta!

O spranceana mi se arcui usor la auzul acestor cuvinte si privirea mea il masura de sus pana jos pe baiat. Nu cred ca ma pricepeam atat de rau la aproximari ale varstei, deci el era cel care se visa deja mare.

- Eu am renuntat de la varsta de 7 ani sa mai scot limba la cineva in felul asta... zic eu, cu acelasi dezinteres, dar cu destul subinteles, speram, incat sa se prinda si sa fie suficient de indispus de antisociabilitatea mea, incat sa plece cat mai curand.

Se uita curios in continuare cateva clipe, fara sa clipeasca, apoi se deplasa topaind incet pana langa mine, asezandu-se pe bancuta, leganandu-si picioarele, fara sa spuna nimic, cercetand curios in jur. Ma bucura intr-un fel lucru asta, numai trebuia sa-i raspund la toate intrebarile prostesti pe care mi le adresa.

- Nu pot sa ma intorc acasa fara nimic, zise ei cu o voce cristalina, in urmatoarea clipa, dintr-o miscare brusca se ridica in picioare, si isi continua drumul, fugind.