Cap 1.5

Nick ridica o spranceana, analizandu-ma de jos in sus, suspicios.

- Si tu ce mai esti? Ingerul lui pazitor? pufni cu sarcasm in voce, de-a dreptul amuzat. Se uita in continuare la mine cu o privire care parca spunea "te cunosc de undeva?". Desigur, mai mult decat sa ii para chipul meu vag familiar de prin liceu nu putea sa ma recunoasca.

Nu am fost niciodata genul care sa faca ceva anume acolo cu care sa iasa in evidenta; nici de bine, nici de rau. El, pe de alta parte... ei bine, numele de Nicholas Rottenhill - sau Nick, cum ii spun majoritatea celor pe care i-am auzit - este destul de des intalnit prin holurile liceului. Si cu siguranta nu pentru rezultate extraordinare la vreo olimpiada.

- Hei, papusa, nu ai vrea sa fii si ingerul meu pazitor? aud izbucnind in ras pe unul din cei din spatele meu.

- Vrei sa vezi cum e sa-ti invineteasca ochiul ingerul tau pazitor? ii imit tonul, combinandu-l cu aciditate si ironie, intorcand privirea spre el si zambesc scurt si fals.


-Oho, violenta fata! pufni Nick cu o urma de mirare si evident mai mult amuzament ca pana acum. Risca o fata ca tine o interventie ca asta prin parc, noaptea, pentru un ciutanel?

- Doar atunci cand observa ca este inconjurat de o haita de lasi, mai in varsta de cat el, pe de-asupra. ma indrept catre baietel, aplecandu-ma putin si ii intind mana, pentru a-l ajuta sa se ridice. Se vedea ca este oarecum speriat, dar cea mai evidenta era confuzia de pe chipul lui, in timp ce se ridica si ma privea intrebator.

Ii infrunt din nou privirea lui Nick, acesta privindu-mi cu interes miscarile. Doi dintre cei cu care era au avut fost tentati pentru o clipa sa vina spre mine si baietel, pentru a ne imobiliza, probabil, dar nu apuca, pentru ca Nick ii facu imediat semn cu mana libera, iar ei revenira cu pasul inapoi.

Ma deplasez cu rapiditate vreo 2 pasi spre unul din cei care ne inconjurau pentru a insfaca punga baiatului, dupa care schimb putin directia, cu gandul sa fac rost si de acele folii de medicamente de la Nick. Statea cu ele ridicate intr-o mana in dreptul capului, in aceeasi mana in care tine si tigarea aprinsa. Gandesc ca pot s-o recuperez cu o miscare si foliile de la el, dar cand dau sa le inhat, baiatul ma prinde printr-o miscare la fel de rapida - poate chiar si mai rapida - cu cealalta mana de incheietura:

- Nu crezi ca esti cam tupeista pentru situatia in care te afli acum? intreba el, mijind ochii, in timp ce imi tinea acea mana prinsa tot acolo , ridicata undeva la nivelul umarului sau. Nu puteam spune ca sunt chiar mica de inaltime, dar pe langa cel din fata mea, paream destul de firava si scunda.

- Chiar deloc, raspund detasat, infruntandu-i privirea fara nicio ezitare. Dar tie? Este reconfortant sa stii ca nu esti singur in preajma unei fete si a unui copil, nu?

Zambetul batjocoritor de pana acum i se sterse treptat, dar destul de rapid de pe chip. Vroia sa spuna ceva, evident pentru a-si apara onoarea si orgoliul fata de grupul sau caruia trebuia sa ii inspire respect - accentuez cuvantul 'trebuia' - dar nu reusi sa vina cu nicio replica din inteligenta lui minte.
Imi elibera mana, aruncand foliile in iarba si duce tigarea la gura.

- Haideti, baieti, ne pierdem vremea fara folos aici, se intoarse el, pe un ton plictisit, si porni incet pe alee.
Ceilalti pornira si ei indata in urma sa, unul dintre lovindu-l intentionat cu cotul pe baietel, facandu-l sa-si piarda echilibrul din nou si sa cada in genunchi, putin intr-o parte.

- Inteligent, spun pe un ton usor, intepandu-l din priviri cand trecu pe langa mine, ranjind, tinand pasul cu restul.

Cap 1.4

‚Inca o zi pierduta in parc...’ gandesc eu, ridicandu-ma de pe banca, in continuare stand cu mainile in buzunar, cu gandul sa plec spre casa. Dar inainte sa pornesc la mers, vad din cealalta directie pe cineva venind pe alee, in aceeasi directie in care eu ma indreptam cu gandul sa ajung acasa. Si cine altcineva decat baietelul care se opri langa mine acum ceva timp in urma sa imi toceasca creierii putin. Ma intrebam de ce a trecut atata timp de cand plecase spre magazin, si de-abia acum se intorcea, dar nu ba batea atat de tare acest gand, incat sa ma opresc si sa ma intorc, ci altceva mi-a atras atentia. Chiar mai in fata baietelului, pe drum intre mine si el, era, undeva pe marginea aleei - sprijinita de un copac acolo si facand o oarecare galagie – o gasca de vreo cinci, sase baieti. Vreo trei dintre ei erau de la liceul meu; genul acela de ‚baieti de cartier’ care se cred mai presus, ca pot sa-i controleze pe toti si sa obtina orice vor. Prin amenintari si forta fizica, bineinteles.

‚Sincer nu am chef de asta acum...' gandi Sophie, ducandu-si mana spre frunte, la baza nasului, masand-o cu varful degetelor si inchizand ochii pentru o clipa. Stia ca de fiecare data cand sunt ei prin apropiere, trebuia sa iasa scandal. Fara exceptie. Pentru ei nu conta unde se aflau; fie ca erau intr-un magazin, fie centrul orasului, fie padure sau parc, ei trebuiau sa faca ceva pentru a iesi in evidenta, nu conta daca pozitiv sau negativ; si, desigur, in cele mai multe cazuri, nu se putea vorba de pozitiv.

Ma gandeam ca poate exista vreo sansa sa treaca cineva pe-aici in urmatoarele momente, pentru ca eu sa nu fie nevoita sa intervin in vre-un fel in ceea ce se intampla acolo, dar cum si localnicii de aici erau foarte superstitiosi, nu puteam pur si simplu sa astept imposibilul, cand majoritatea probabil erau deja de mult in case, pregatiti sa inchida usile bine si sa-si traga jaluzelele. Asa ca visul unui fair play cade in fata acestor baieti. Oftez scurt, incercand sa ignor gandul care imi spunea nonsalant ca nu este nici pe departe treaba mea si ca ar trebui sa-mi vad de planul meu de a ma intoarce acasa.

Inspir adanc – in niciun caz pentru a prinde curaj, cu pentru simplu fapt de a-mi frana impulsul de a pleca de acolo – si pornesc spre ei cu pas mic, deloc grabit, dorindu-mi sa se intample ceva intre timp sa numai fie nevoie sa ma implic si eu, si sa pot cat mai curand sa-mi urmez drumul obisnuit.

Ei nu ma observasera inca; mai repede ii simtira prezenta prazii mai tinere decat mine si care era si mai aproape. Unul dintre baieti, se ridica, scotandu-si o mana din buzunar, pentru a-si lua tigarea din gura, nu inainte de a mai trage o data fum in piept, si in cativa pasi rapizi ajunse in fata copilului. Il cunosteam din vedere si din ce auzeam prin liceu, asa ca imi mirosea si mai mult a probleme.

Baietelul incerca sa-l ignore si sa mearga in continuare, incercand sa schimbe putin directia pentru a-l ocoli in drumul sau, insa acesta il prinse cu o mana de gluga exact cand se afla in dreptul lui. Copilul incerca sa se elibereze. Reusi, nu se chinui sa-l tina mai mult asa, pentru ca oricum amicii din gasca sa erau deja acolo, in toate directiile posibile, inconjurandu-l pe baietel la fel cum leii isi inconjoara prada neajutorata.

Cat de nedrepte imi pareau documentarele despre viata animalelor din savana, neintelegand cum sa mai interpreteze cineva termenul de ‚fair fight’, cand biata antilopa este din start cu un handicap destul de mare, in timp ce leul este avantajat din creatie.

- Unde te grabesti, prichindel?
Uneori, leul este mai nenorocit.
Copilul nu raspunse, incercand sa isi pastreze un chip cat mai normal, dupa cate imi dadeam seama, parea sa se chinuie sa afiseze o anumita mimica - cel mai probabil ii era teama ca, din reflex, sa se uite urat la ei sau sa se strambe, si asta chiar nu l-ar fi ajutat.

- Hei, Nick, uite ce are ciutanelu' aici! zise unul din ei pe un ton oarecum surprins, dupa ce insfaca punga ce o cara baietelul strans in mana si scoase din ea cateva folii cu ceva ce pareau a fi medicamente.

Nick intoarse privirea dezinteresat si putin amuzat de situatie, ducand tigarea la gura apoi, in timp ce se deplasa doi pasi spre cel care il striga.

- Hm... lua foliile de la el, analizandu-le cu ochii mai ingustati, dupa care se intoarse spre copil, care era tinut de unul din ei de gluga de la geaca, facandu-l sa para ca sta agatat intr-un cuier. Astea ce sunt, pustiule? ridicand mana cu foliile.

- Sunt medicamente pentru mama! Pune-le inapoi! izbucni baietelul, incruntandu-se, incercand sa scape din prinsoare, dar cel care il tinea il scutura putin, enervat. Baietelui incerca sa se intoarca putin spre el, pentru a-l musca de mana, dar miscarea ii fu anticipata, si cel care il tinea ii dadu repede avant intr-o parte, cu o expresie scarbita, facandu-l sa cada destul de violent langa alee, pe iarba uda.

- Aproape m-a muscat chestia asta!

- Periculosi astia in miniatura, rase Nick, urmarind totul la fel de amuzat si detasat ca pana acum, apropiindu-se de baietelul cazut, cara incerca sa se ridice, desi dupa cat se grabea, probabil stia ca imediat ce va fi in picioare ori va fi impins iar, ori se va intampla altceva, oricum nu ceva pozitiv pentru el.

- De ce mi se pare mie ceva gresit in tabloul asta? ma apropii eu, cu pasul acum oarecum grabit si apasat, oprindu-ma undeva in fata lui Nick, in incercarea penibila din mintea mea de a-l face sa nu se apropie mai mult de copil. Pe chip probabil mi se citea enervarea la vizionarea unei asemenea faze. Inteleg ca natura a nemiloasa si lantul trofic este format dupa anumite reguli, dar nu cred ca asta include faptul ca bestiile in numarul asta sa atace prada mai mica si, pe deasupra, singura.

Se uitau toti mirati spre mine, inclusiv mica victima de pe jos.

Grozav! In ce ma bag eu? realizez eu de-odata, gandindu-ma ca se intunecase deja si prin jur erau putin sanse sa mai treaca cineva.

Cap 1.3

Ploaia nu se oprise inca. Nici macar nu stiu cat timp trecuse de cand eram acolo, in ploaia aceea marunta, care facea totul in jur sa arate mohorat. Probabil era deja spre asfintit, cand aud o voce strigandu-ma:

- Sophie!

Am intors capul oarecum mirata ca cineva cunoscut de mine (sau ce putin care ma cunostea) sa fie pe o asa vreme pe-aici, si vad o fata alergand spre mine, intr-o mana avand umbrela deschisa si in cealalta cateva carti. Era o colega de camera, al carei nume nu m-am chinuit sa-l tin minte niciodata, deoarece mereu mi se paruse fata aceasta chiar mai ciudata ca mine. Statea mereu cufundata in catile ei, fara sa socializeze cu prea multa lume; si cand facea asta (cum incepuse si cu mine) nu inteleg pe ce criterii se baza. Ma rog... sincer nu mi-am batut capul cu asta niciodata, mai ales ca nu eram genul de persoana caruia ii place sa asculte cum incepea ea sa povesteasca diverse chestii care mai de care mai ciudate.

Ajunse langa mine, oprindu-se si apecandu-se putin, respirand greu, de parca ar fi alergat suta de metrii, viteza.

- Ce faci singura aici? intreaba ea, cand isi reveni. Stii, ar trebui sa te duci undeva la adapost... chiar daca nu ploua tare, nu e bine sa stai aici. Poti sa recesti, sau si mai rau ...
Deja incepuse sa ma plictiseasca cand incepu sa-mi tina teorii despre avantajele si dezavantajele statului in ploaie, desi nu ii adresasem nici un cuvant de cand venise. Ciudat cum fata asta, de fiecare data cand vorbea, nu privea persoana cu care dialoga – bine, care ii asculta (sau nu) monologul – direct in ochi; ocolea evident privirea persoanei din fata ei si avea un tic la maini, fecandu-si mereu degetele intre ele.

- ...chiar si asa, nu vad nimic placut in asta, incheie ea monologul caruia nu i-am mai dat atentie in mare parte.

- Ma plictiseam in dormitoare, raspund scurt, doar pentru a nu fi atat de nepoliticoasa incat sa nu zic chiar nimic din moment ce ea a venit la mine si incepu sa vorbeasca.

Cu un gest brusc, ridica mana stanga pentru a se uita la ceasul de la mana, si zise pe un ton grabit:

- Eu mi-am luat cateva carti de la biblioteca din oras. Dar acum ma scuzi, trebuia sa ma apuc de studiat acum 15 minute si numai am timp de pierdut.

Zicand acestea, porni imediat cu pasi rapizi pe alee, spre iesirea din parc. Dupa cum ziceam, nu agream conversatiile cu ea, asa ca nu imi parea rau ca ramasesem din nou sigura acolo. Desi nu observasem pana acum, eram mai putin plouata decat ar fi trebuit sa fiu in mod normal. Ridic privirea si observ ca ma aflu sub crengile mari ale unui artar.

Nu stiu cat timp mai trecuse de atunci, dar deja incepuse sa se intunece afara. In spatele meu, dupa lac si peste zidurile mari ale cladirilor orasului, soarele apunea.

Cap 1.2

Acum priveam absenta in jur, cum lumea trecea grabita, majoritatea incercand sa se fereasca cum si cu ce poate mai bine de ploaia marunta. Eu ma udasem putin deja, dar nu-mi pasa. Imi placea sa stau acolo, desi nu era nimic interesant de vazut, auzit sau facut. Casc incet, neobservabil, gura fiindu-mi in continuare acoperita de gulerul hanoracului, iar ochii lacrimandu-mi usor.

- De ce plangi?

Intorc capul doar putin, cand aud acel glas ce parea a fi aproape de copil. Nu observasem ca undeva putin in drepta mea, un baietel, nu mai mare de vreo 9 ani, zic eu, statea drept, in picioare, privind spre mine curios, cu un zambet senin si nevinovat, zambet ce numai un copil de varsta lui il mai poate avea. Tinea in mana o punga, stransa bine, iar in cealalta, cel mai probabil, bani, fiind trimis sa ia ceva, dupa parerea mea in acele momente. Nu am schitat nici un gest timp de cateva secunde, ca si cum inca incercam sa-mi dau seama de ce acea intrebare.

- Nu plang, raspund scurt dupa cateva secunde, intorcand capul in alta parte, gandindu-ma ca asa copilul isi va continua drumul si ma va lasa in pace.

Bineinteles, cum ziua aceea parca vroia in continuu sa nu-mi permita sa stau singura, linstita cateva momente, nu dupa mult timp iar aud acelasi glas senin, care parea doar din auzite cautator de raspunsuri:

- De ce stai singura?

Am ridicat sprancele cu o usoara urma de uimire, reorientandu-mi privirea spre acel baietel.



- Nu ar trebui sa te duci acasa? zic eu, uitandu-ma oarecum plictisita spre el. Desi nu s-ar fi zis, imi atrasese atentia inca de prima data privirea acestui baietel. Nu cred ca observasem pana in urmatoarele secunde ca ochii lui, de un albastru purpuriu semanau destul de mult cu ai meu. Bineinteles, la mine nu se mai aduga pe langa ochi, si trasaturile inocente specifice celor de varsta lui si pe care eu le-am pierdut in timp, fara sa realizez chiar.

Se incrunta usor, scotand limba o clipa la mine cu cea mai reusita strambatura a sa:

- Doar pentru ca esti cu putin mai mare, nu ai de ce sa faci pe desteapta!

O spranceana mi se arcui usor la auzul acestor cuvinte si privirea mea il masura de sus pana jos pe baiat. Nu cred ca ma pricepeam atat de rau la aproximari ale varstei, deci el era cel care se visa deja mare.

- Eu am renuntat de la varsta de 7 ani sa mai scot limba la cineva in felul asta... zic eu, cu acelasi dezinteres, dar cu destul subinteles, speram, incat sa se prinda si sa fie suficient de indispus de antisociabilitatea mea, incat sa plece cat mai curand.

Se uita curios in continuare cateva clipe, fara sa clipeasca, apoi se deplasa topaind incet pana langa mine, asezandu-se pe bancuta, leganandu-si picioarele, fara sa spuna nimic, cercetand curios in jur. Ma bucura intr-un fel lucru asta, numai trebuia sa-i raspund la toate intrebarile prostesti pe care mi le adresa.

- Nu pot sa ma intorc acasa fara nimic, zise ei cu o voce cristalina, in urmatoarea clipa, dintr-o miscare brusca se ridica in picioare, si isi continua drumul, fugind.

Cap 1.1

Ploua. Nimic neobisnuit. Parcul asta parca niciodata nu este pustiu, nici chiar pe o vreme ca aceasta, in care cel mai bine ar fi sa stai in casa, citind o carte, si sperand ca ploaia se va opri in curand. Dar nu, chiar si cand norii acopera complet cerul, parcul nu este lipsit de prezenta umana obisnuita, fiecare cu traseul sau, cu grijile sale.

Stau pe o banca, cu mainile in buzunarele hanorcului, cu fermoarul inchis pana sus, acoperindu-mi gura, si privesc absenta in jur. Nimic special, nimic care sa merite sa-ti fixezi atentia asupra-i. Chiar si imaginea lacului din spatele meu, care mereu imi atragea privirea, acum nu ma convingea cu nimic sa intorc capul. Sau poate eram prea indiferenta de ceea ce se intampla in jurul meu...

Tin minte ca acum cativa ani, cand inca mai copilaream cu zambetul pe chip prin leaganele acestui parc, obisnuiam sa ma opresc mereu langa lac, coboram de pe bicicleta, ma asezam pe marginea lacului, si priveam... Poate nu realizam in acel moment cate lucruri spune acel peisaj, dar il priveam... pur si simplu pentru ca-mi placea ceea ce vad. Nu ma gandeam la acele timpuri ca voi privi vreodata mai adanc decat pentru a percepe locul ca o simpla fotografie... o imagine care ochilor tai ii este placuta. Acum, acea imagine din mintea mea se transformase in ceva tridimensional, depasind limitele fizice si ajungand spre gandire si simturi... nu stiu... greu de explicat cum un simplu peisaj devine ceva mult mai maret in viziunea mea de copil de odinioara.

O singura data, de cand venisem si ma asezasem pe banca aici, am intors capul, miscand astfel mai mult decat ochii in jur. De-abia reusisem sa ma obisnuiesc cu revelatia avuta in ceea ce privea perspectiva din care priveam peisajul in trecut si acum, ca aud pe undeva pe la picioarele mele un fosnit de frunze, care - desi pe timp de toamna era perfect normal si nu ma deranja - parea in plus, deloc necesar si imi zgaria senzorii auditivi teribil. Am incercat sa ignor poluarea fonica, crezand si sperand ca e ceva de moment, si ca in urmatoarele secunde voi auzi in continuare melodia bine acordata a toamnei pe tonalitati bine-cunoscute. Dar nu, ceva trebuia sa nu fie la locul sau. Asa ca intorc incet capul dupa putin timp, de parca pana atunci fusesem amortita acolo; privesc in jos, pentru a afla ca sursa acelui zgomot - nu era puternic, dar pe mine chiar ma irita - era al unei potai, care se invartea pe langa picioarele mele. Nu cred ca avea mai mult de douazeci de centimetrii, si, sincer, cred ca asta ma enerva cel mai mult...cum un animal asa de mic ma putea zgaria in acele momente atat pe creier? Se mai invarti cateva secunde pe langa mine, ajungand la un moment dat chiar in fata mea, parca incercand sa scoata vreo doua latraturi, etalandu-si coltii la mine. Nici nu apuc sa reactionez in vre-un fel, ca si zaresc venind grabita spre mine o doamna, de mult trecuta de varsta a doua, cu o pana mult prea colorata prinsa in palaria imensa pe care o purta, intr-o mana tinand umbrela, pentru a se feri de ploaia marunta, iar in cealalta tinand o geanta destul de incapatoarea. Zgomotul tocurilor pantofilor ei era inca un stres in plus pentru mine in acele momente, mai ales cand se apropia din ce in ce mai mult de mine, crescand intensitatea. Eu raman inca nemiscata si privesc la scena din fata mea; doamna se apleca grabita, dar intr-un mod ce dorea a fi elegant si finut, pentru a ridica cainele, in acelasi timp zicand, pe un ton ascutit (nu cred ca mai e nevoie sa mentionez ca si acesta era un alt factor perturbator pentru auzul meu):

- Vaai...ai grija cu tucurasul meu! Printesa mea este foarte sensibila, mai ales in preajma persoanelor necunoscute! In continuare mangaind „tucurasul” si punandu-l in geanta.

Tare ma gadila pe limba sa-i spun ca ardeam de nerabdare sa-i dau un picior cat mai curand ‚printesei’ sale, daca o mai lasa mult prin jur. Dar nu am facut-o, multumindu-ma cu un scurt si monoton: „Ar trebui sa-l tineti in lesa”, replica la care femeia afisa o privire extrem de jignita, intorcandu-se pe loc si pornind in mers pe alee in parc, managaind potaia si inganand ceva de „...copil needucat si rasfatat...”. Poate in alte momente as fi zis mai multe, dar atunci chiar nu aveam de gand sa-mi bat capul. Daca asta era impresia pe care o lasam eu despre mine, atunci asa o fi. Chiar nu ma interesa si nu cred ca problema asta o tinea pe doamna in cauza treaza noaptea.