Ploua. Nimic neobisnuit. Parcul asta parca niciodata nu este pustiu, nici chiar pe o vreme ca aceasta, in care cel mai bine ar fi sa stai in casa, citind o carte, si sperand ca ploaia se va opri in curand. Dar nu, chiar si cand norii acopera complet cerul, parcul nu este lipsit de prezenta umana obisnuita, fiecare cu traseul sau, cu grijile sale.
Stau pe o banca, cu mainile in buzunarele hanorcului, cu fermoarul inchis pana sus, acoperindu-mi gura, si privesc absenta in jur. Nimic special, nimic care sa merite sa-ti fixezi atentia asupra-i. Chiar si imaginea lacului din spatele meu, care mereu imi atragea privirea, acum nu ma convingea cu nimic sa intorc capul. Sau poate eram prea indiferenta de ceea ce se intampla in jurul meu...
Tin minte ca acum cativa ani, cand inca mai copilaream cu zambetul pe chip prin leaganele acestui parc, obisnuiam sa ma opresc mereu langa lac, coboram de pe bicicleta, ma asezam pe marginea lacului, si priveam... Poate nu realizam in acel moment cate lucruri spune acel peisaj, dar il priveam... pur si simplu pentru ca-mi placea ceea ce vad. Nu ma gandeam la acele timpuri ca voi privi vreodata mai adanc decat pentru a percepe locul ca o simpla fotografie... o imagine care ochilor tai ii este placuta. Acum, acea imagine din mintea mea se transformase in ceva tridimensional, depasind limitele fizice si ajungand spre gandire si simturi... nu stiu... greu de explicat cum un simplu peisaj devine ceva mult mai maret in viziunea mea de copil de odinioara.
O singura data, de cand venisem si ma asezasem pe banca aici, am intors capul, miscand astfel mai mult decat ochii in jur. De-abia reusisem sa ma obisnuiesc cu revelatia avuta in ceea ce privea perspectiva din care priveam peisajul in trecut si acum, ca aud pe undeva pe la picioarele mele un fosnit de frunze, care - desi pe timp de toamna era perfect normal si nu ma deranja - parea in plus, deloc necesar si imi zgaria senzorii auditivi teribil. Am incercat sa ignor poluarea fonica, crezand si sperand ca e ceva de moment, si ca in urmatoarele secunde voi auzi in continuare melodia bine acordata a toamnei pe tonalitati bine-cunoscute. Dar nu, ceva trebuia sa nu fie la locul sau. Asa ca intorc incet capul dupa putin timp, de parca pana atunci fusesem amortita acolo; privesc in jos, pentru a afla ca sursa acelui zgomot - nu era puternic, dar pe mine chiar ma irita - era al unei potai, care se invartea pe langa picioarele mele. Nu cred ca avea mai mult de douazeci de centimetrii, si, sincer, cred ca asta ma enerva cel mai mult...cum un animal asa de mic ma putea zgaria in acele momente atat pe creier? Se mai invarti cateva secunde pe langa mine, ajungand la un moment dat chiar in fata mea, parca incercand sa scoata vreo doua latraturi, etalandu-si coltii la mine. Nici nu apuc sa reactionez in vre-un fel, ca si zaresc venind grabita spre mine o doamna, de mult trecuta de varsta a doua, cu o pana mult prea colorata prinsa in palaria imensa pe care o purta, intr-o mana tinand umbrela, pentru a se feri de ploaia marunta, iar in cealalta tinand o geanta destul de incapatoarea. Zgomotul tocurilor pantofilor ei era inca un stres in plus pentru mine in acele momente, mai ales cand se apropia din ce in ce mai mult de mine, crescand intensitatea. Eu raman inca nemiscata si privesc la scena din fata mea; doamna se apleca grabita, dar intr-un mod ce dorea a fi elegant si finut, pentru a ridica cainele, in acelasi timp zicand, pe un ton ascutit (nu cred ca mai e nevoie sa mentionez ca si acesta era un alt factor perturbator pentru auzul meu):
- Vaai...ai grija cu tucurasul meu! Printesa mea este foarte sensibila, mai ales in preajma persoanelor necunoscute! In continuare mangaind „tucurasul” si punandu-l in geanta.
Tare ma gadila pe limba sa-i spun ca ardeam de nerabdare sa-i dau un picior cat mai curand ‚printesei’ sale, daca o mai lasa mult prin jur. Dar nu am facut-o, multumindu-ma cu un scurt si monoton: „Ar trebui sa-l tineti in lesa”, replica la care femeia afisa o privire extrem de jignita, intorcandu-se pe loc si pornind in mers pe alee in parc, managaind potaia si inganand ceva de „...copil needucat si rasfatat...”. Poate in alte momente as fi zis mai multe, dar atunci chiar nu aveam de gand sa-mi bat capul. Daca asta era impresia pe care o lasam eu despre mine, atunci asa o fi. Chiar nu ma interesa si nu cred ca problema asta o tinea pe doamna in cauza treaza noaptea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu